În România, pe vremuri, cel mai adesea pe 24 februarie, uneori în preajma zilei de 1 martie, oamenii ţineau sau sărbătoreau Dragobetele (Ziua Indrăgostiţilor, Cap de primăvară, Sânt Ion de primăvară, Logodnicul Păsărilor). Probabil că luna februarie era considerată lună de primăvară, iar ziua de 24 era începutul anului agricol (considerată şi ziua ieşirii ursului din bârlog). Este momentul în care natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar oamenii, în special tinerii, intră şi ei în rezonanţă cu ea. Astfel, de Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum şi păsările ce se “logodesc” în această zi.
În ziua lui Dragobete tinerii se primenesc în haine curate de sărbătoare şi pornesc cu voie bună înspre padure pentru a culege ghiocei, viorele, busuioc, pe care le aşează la icoane şi le folosesc la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele pornesc în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat şi nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgeşte. De îşi prinde aleasa, acesta îi fură o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simbolizează legământul lor de dragoste pe întregul an de zile.
Dacă fetele nu se întâlnesc de Dragobete cu băieţii, nu vor avea parte de iubire tot anul. Bărbaţii nu au voie să necăjească femeile şi nici să se certe cu ele, căci altfel îi aşteaptă o primăvară cu ghinion şi un an neprielnic.
Momentele pe care le creăm spre a ne arăta dragostea ar trebui să fie un lucru potrivit pentru toate vârstele. Să ne facem un mod de viaţă în a ne arăta cinstirea, respectul, iubirea şi spiritul de sacrificiu faţă de persoana iubită şi dragostea ne va fi răsplătită!
